Odata cu Paunescu, a murit si comunismul amintirilor. Sau nu?

Scrie si tu despre altceva - imi zice Bubu. Da, o sa scriu despre altceva. Despre ce ramane din moartea lui Paunescu. Disparitia lui e despartirea unor intregi generatii de trecut. De acel trecut personal, care compune istoria orala a unor generatii, care tradeaza si respira mentalitati, ganduri, curente, trairi. Cand dispare cineva de care te-au legat multe - nu vorbim de parinti, rude sau oameni dragi ci simboluri - moare in tine un ideal, un spirit, o suma intreaga de sentimente.
Imi amintesc - comparatia poate fi o lezmajestate pentru unii dar vreau sa ofer doar un exemplu - cum tot pentru mine, pustanul de clasa a cincea-a sasea din vremurile cenaclului, moartea lui Corneliu Coposu a fost o incercare mare. Aveam 23 de ani, eram un student inca la Drept si proaspat absolvent de Jurnalistica - tanar student si ziarist la un loc, de fapt- si am resimtit acut si adanc moartea presedintelui PNTCD. Am mers la sediul din Rosetti, m-am inchinat la catafalcul lui Coposu - intr-o oarecare paranteza, m profitat de statutul de jurnalist si n-am stat ore-ntregi la coada, ca multe alti mii de oameni - si m-am umplut de o emotie grea si profunda.  Am fost apoi la mitingul de comemorare din Piata Revolutiei si l-am huiduit din rasputeri pe Oliviu Gherman care transmitea condoleante si omagii din partea lui Iliescu. Am simtit in zilele acelea ca in mine plange speranta, plange trecutul imediat, plang acei cinci ani de sperante si vibratii ca puteam construi o Romanie nepatata, curata si puternica. Ca dispare dintre noi un simbol care ne putea duce acolo unde speram, ca ramanem singuri si oarecum slabiti, pe un drum care s-a dovedit apoi atat de greu si de fapt imposibil de urmat. E la fel de adevarat ca am resimtit la modul jurnalistic acea perioada - sute de ore petrecute in redactie, cu informatii contradictorii (ZIUA a anuntat in premiera ca Seniorul e in moarte clinica, a fost o intreaga dezbatere - alt subiect, alta poveste).
Azi am plans din nou, aproape la propriu, uitandu-ma pe youtube la cateva secvente dintr-un film; il puteti vedea aici - sunt mai multe fragmente. Sigur ca e vorba de alte sentimente. Nu apartenenta la omul politic Paunescu si nici idealurile lui - deloc impartasite de mine - sunt cauza. N-am avut niciodata vreo simpatie pentru Paunescu om politic, dimpotriva. In anii 90 era cu Verdet, vicepresedinte PSM, bleaah, il uram.
E vorba de trecutul fiecaruia, de acel depozit urias de amintiri, ganduri, vise si idealuri pe care in pre-adolescenta, eu, care in tinerete - cei mai multi - sau in plina maturitate - altii - si l-au creat in perioada cenaclului Flacara. In mine plangeau amintirile copilariei tarzii si in fond primele mele sentimente puternice.
Dar pentru o generatie intreaga - milioane de oameni care acum 30 de ani mergeau la Flacara si alte milioane crescuti cumva in acest spirit - disparitia lui Paunescu e un soc cultural si psihologic major. Flacara a influentat decisiv in gandire, in aspiratii nespuse, in felul intim in care gandeau viata, milioane de oameni. Asa erau vremurile atunci. Sigur ca e usor acum sa spui ca Paunescu putea sa faca ceva colosal cu milioanele de oameni pe care-i subjuga aproape la propriu. Probabil ca a fost interzis - se spunea cel putin in epoca si tin minte asta - tocmai pentru ca influenta lui devenise uriasa si poate ca si derapajele lui erau dese. Asta ar putea sa ne spuna memoriile lui - daca le-a scris - sau alte opere viitoare. Cu siguranta ar fi putut schimba Romania mult mai devreme daca simtea, vroia si putea acest lucru. Asta e insa o alta discutie, despre vremuri, despre contexte politice samd. Ce ramane insa din Flacara este in mod cert o forma uluitoare de traire colectiva, o dezlantuire de sentimente nemarginita, puternica si perpetua aproape.
Oameni despre care n-ai crede ca sunt in stare de rabufniri sentimentale si le exprima public, aproape impotriva vointei lor  - am vazut pe facebook o marturisire uluitoare a lui Victor Ciutacu - plang ca un imbecil, lua-m-ar dracu. Noapte buna.  Am citit azi un articol marturisire al unui alt personaj supra-mediatizat, Meme Stoica, despre cum a trait el un spectacol Flacara la Galati in 1983. Nu discutam anvergura tinuta sau reprezentativitatea simbolistica a acestora, sunt doar exemple de oameni de varsta a doua care dau glas unor sentimente pe care le impartasesc, sunt sigur, alte milioane. Verii nostri mai mari, le-am spus eu. Poate unchii sau poate parintii celor mai mici decat mine.
Moartea lui Paunescu este inchiderea cercului. Odata cu disparitia lui se inchide o epoca. Despartirea de comunismul amintirilor. Despartirea fizica.
E posibil ca moartea lui sa faca sa renasca Ostalgie - nostalgia Estului comunist, un termen inventat de germani care defineste nostalgia celor din fosta DDR fata de comunism si care e aplicabil mai in toate tarile din fosta Cortina de Fier. Poate ca cei tineri vor redescoperi acum Flacara si vor vedea ca era cool. Sau poate vor rade in continuare de patetismul exacerbat si ridicol al parintilor si unchilor, al fratilor lor mai mari.
Ce e sigur e ca pentru generatiile verilor mei si ai vostri s-a inchis definitiv un capitol. Iluziile, tineretea si visele lor. Trist si cumva nedrept pentru ei. Au trait in vremuri ciudate, au sperat, s-au dezlantuit si acum privesc cu nostalgie si lacrimi cum moare ceva din trecutul lor.
Iar felul cum trateaza oamenii de diferite varste disparitia lui Paunescu e emblematic pentru Romania. Foarte putini pot sa vada un intreg, foarte multi interpreteaza strict modular, unidirectional si de cele mai multe ori umoral. In fond, e de inteles. Nu stim sa ne explicam si sa ne interpretam prezentul sau viitorul apropiat, daramite trecutul. Ar fi un exercitiu interesant sa intelegem mai mult, sa fim mai empatici si mai cuprinzatori. Eu, unul, asta incerc cu aceasta ocazie.