Mihnea Maruta a salvat maioneza

Povestea lui Mihnea despre ultima lui isprava suna ca un sinopsis de film. Are dramatism, incepe banal si nesemnificativ dar cu semne :), urca in hipertensiune dramatica si se sparge intr-un deznodamant nefericit, ca-n orice film european care se respecta. O sa-i cer voie sa fiu primul care-o sa faca un scurt metraj despre el. :)
Posibil sa nu se intample niciodata nimic. Sa ramana asa cum e, acolo unde e - chiar asta ii doresc, de fapt, sa nu se schimbe. Nici nu conteaza. Importanta e povestea de zilele trecute:  pur si simplu, vine un moment cand toti sarlatanii astia din politica au nevoie de unu' curat, rece, obiectiv - "daca nu vii, e posibil sa nu se mai tina", i-a spus Sever Voinescu. Ceva care sa-i "lege", ca un ou bun, sanatos, trainic, intr-un castron urias de maioneza aproape taiata.

Mai bine sa-i revedem filmele decat sa ne scremem inutil sa-l vorbim frumos

Nu pot sa scriu panegirice. Mi-e aproape imposibil sa imi impun sa scriu despre moartea cuiva, cunoscut, celebru, drag Nu pot nici macar sa fiu inspirat, cum este Dragos Vasile aici. Cumva dintr-o coincidenta vecina cu bunul simt, unul din primele ganduri pe care le-am avut dupa moartea lui Dinica a fost sa-mi propun sa revad unele din filmele lui - si mai ales "Prin cenusa imperiului" - rol care i-ar fi placut cel mai mult - ceea ce scrie si Dragos Vasile. Si da, poate ca si "Cuibul de viespi" si "Revansa" ar fi de revazut.
Ce mi se pare insa revoltator si este cum nu stim noi romanii sa evocam marile pierderi. (Exceptia e articolul citat mai sus.) Ca sa stii sa evoci, trebuie sa cunosti in esenta si in profunzime omul si valoarea lui. Ti-ai gasit ce sa ceri televiziunilor din Romania. :)

Inainte de mine

O imagine cu mama (a doua din stanga) insarcinata cu mine. M-am uitat indelung si m-a napadit un sentiment straniu; am vazut primul semn al viitoarei mele existente. O minune ca viata mea - una din miile de miliarde de trilioane de minuni ale existentei - incepuse in burta mamei. Urma sa apara pe lume Pang. :)
Adica asa am aparut pe lume, din intalnirea a doi oameni (tata e in spatele ei, o tine pe dupa umeri). Si inainte de asta ce eram? Nu eram?
Atatea intrebari stranii intr-o imagine. Nu ma satur sa ma tot uit. Deci asa aratam la inceput. :)

Nasul IV

Am lucrat cu el intre 1994 si 1997. In primul an, aproape mi-era un idol. Ne-a angajat la Ultimul cuvant, la Romania libera si apoi ne-a adus cu el la Ziua.
De fapt prima lui nevasta, Tana Rosca a insistat pentru noi, eram tineri si ea vroia sa faca din noi ziaristi ca la BBC, unde lucrase ea. Eram desk editor - o functie de care 99 la suta din oamenii din presa habar n-avea atunci. Procentul n-a scazut foarte mult nici pana azi.
Eram editor de stiri la 21 de ani, dupa un test dat de Tana Rosca, in care a trebuit sa rescriu in jumatate de ora 5 pagini de texte, in fraze scurte, de agentie, cu lead, paragrafe ulterioare si titluri percutante. Spun detaliul asta pentru ca prietenii mei pe care i-am adus apoi la Ziua n-au mai dat testul asta. Nu ca nu l-ar fi trecut dar nu l-au dat. :) Inchid ironia.
Am lucrat direct cu el primele trei luni ale ziarului Ziua. M-a trimis la Constanta sa anchetez dosarul Flota al lui Basescu, la Judecatorie si la Tribunal; tocmai era un terme de judecata. Va dati seama cum suna asta pentru un student in anul doi la Drept.
Dupa mai putin de jumatate de an, toata admiratia mea pentru ziaristul Rosca s-a rispit. Incepeam sa deschid ochii - auzeam amenintari, telefoane, conversatii-santaj live, in redactie, citeam anchete masluite, vedeam oameni dubiosi care intrau si ieseau din colcaiala numita Campineanu 4.
Redactia Ziua a fost vreme de cel putin 10 ani Sodoma si Gomora presei romanesti; oameni integri, pasionati, reporteri destepti, ziariste frumoase si fete bune la suflet "locuiau" impreuna cu tarfe gazetaresti, pesti reporteri speciali si redactori canalii. Peste toti trona Regele Serpariei, Nasul. Asa i se spunea.
Mi-ar lua o carte intreaga sa descriu Infernul ala. Crucea de Piatra a presei romanesti.
Cea mai multa scarba si groaza mi-a fost in 1996, toamna. Stateam cu prietena mea de atunci intr-o garsoniera in Giurgiului; ea scria in Ziua anchetele cu Bobic, Temesan si Bancorex. Nasul ii daduse ancheta, ea semna aproape tot. Avea veo cinci casete audio pe care le derulam seara ca ea sa le transcrie. Mi se facea frica si-i ziceam - ma, io ma uit pe geam sa vad daca nu vine dracu' cineva. Si sa stii ca sar daca vad ceva, te arunc intai pe tine, cu forta daca nu vrei, si apoi sar si io si fugim cu Dacia ta". Stateam la parter da' cred ca as fi sarit de frica si de la 2. Ce spuneau aia in casete - nici nu vreau sa-mi aduc aminte.
Atunci mi-am zis ca Rosca e dracu' gol si o sa plec de la ziaru' asta ca nu mai suport. Totusi am mai stat un an - eram deja editor la Ziua de Ardeal si-mi placea ca incepusem sa cunosc oameni misto; Alin Fumurescu, Mihnea Maruta, Liviu Man. Cativa din ei mi-au ramas buni prieteni.
Dar pe Rosca il voi tine minte toata viata. E grandios in lipsa lui absoluta de scrupule, impresionant in tupeul nemarginit cu care a continuat sa faca avere din santajl pur - mii de pagini cu anchete stopate de sute de pagini de publicitate; atacuri de gherila impotriva companiile multinationale care nu "cotizau" la Ziua. El singur face cat tot capitolul Santaj al istoriei presei romanesti; Pamfil Seicaru - maharul de la Curentul, construit in anii '30 cu "santajul si etajul" - e doar un post scriptum.
Cand il vad ce face acum - santajandu-l pe seful Agentiei Nationale de Integritate - imi vine sa rad. Omul asta este, vorba lui Macovei de la ANI, "din alta liga". Rar am vazut personaj mai veninos, mai periculos, mai diavolesc. Insa intr-un fel, ma bucur ca l-am cunoscut. Altfel, poate n-as fi crezut ce scrie aici. :)

Daca nu stii sa-ti amintesti, mai bine uita

Cat de usor e sa-ti recreezi amintirile, cat de impovarator poate fi? Sau cata usurare iti poate aduce evocarea lor?
Cat de mult te intorci in acel timp ca sa-l poti aduce din nou, asa cum era, autentic, in fata celor de azi?
Nu-i deloc usor. In nici un fel. Cred ca transfigurarea, transportarea in trecut - teleportarea, ca sa ne updatam vremurilor - e cheia unui experiment reusit. Sigur, si mijloacele de expresie pe care le folosesti te ajuta dar daca nu o ai pe prima, nu ai nimic.
Primul episod din Amintirile Epocii de Aur mi-a placut. Avea in el - primul, cel cu balciul dar si cel cu porcul - un parfum care nu mirosea prost. Era de-acolo. Stridentele, cate au fost, au venit din cel cu ziaristii de la Casa Scanteii - insuficient de bine facut, cu o mini-gafa clara ca lumina zilei: coloanele exterioare vopsite cu grafiti, zici ca Petre Mihai Bacanu sau Radu FIlipescu, disidentii de atunci, lucrau din greu cu ele.
Nici cel cu activistul zelos nu era foarte autentic dar pe ansamblu, respira epoca, traiau amintirile.
Insa a doua parte a Amintirilor e o catastrofa. Abia primul filmulet, cu sticlele si borcanele, reuseste sa te prinda dar nu pentru savoarea epocii ci din intriga si actiune. Bine facut, cu actori si personaje clare, puternice. Frumos. Cu o mica gafa, care le anunta pe urmatoarele - celebrul crainic sportiv Ilie Dobre vorbeste despre fotbalitul Robert Ilyes. Omu' are peste 30 da' sigur nu juca in '89. (si cat de usor era sa montezi 10 secunde de audio cu Dobre fara nume... gaseai mii de fragmente cu "pasa pe partea dreapta in careul Universitatii Craiova"; in fine).
Al doilea e bun si el. Are miez de film de lung metraj; conflictul interior al soferului, zbaterile lui erotice neimplinite, naivitatea lui versus siretenia hangitei plus Vlad Ivanov egal film bun. Poate o scapare de scenariu: cum se explica logic faptul ca hangita nu pateste nimic si de ce Ivanov face totusi ochii atat de mari cand o vede pe nevasta la vizita. In fine, filmul e totusi ok.
Dar vine catastrofa, legenda curcanului zburator. Film facut in doru' lelii, cu scapari uluitoare. Intai il vedem pe tatal fetei cum umple tacticos un PET de 2 l, sa-i dea doctorului de la Bucuresti vin plocon. Mai pune si ceva lapte, tot in PET-uri. Or fi avut astia de la tara din Ardeal, de la unguri.
Apoi vedem cum fata pleaca la doctor, la Bucuresti, intr-o Dacie de Bistrita Nasaud cu frumoasele numere 5 BN FGD.
In fine, maximum de adecvare la epoca ni-l ofera scena cu soldatul roman care bea cu sete bere la cutie. Bergenbier, daca nu ma-nsel.
Mai nene, cat de orb sa fii sa nu vezi astfel de gafe? Prin cate perechi de ochi nauci au trecut secventele astea? Si-au dat seama cat de usor se rupe o vraja, cat de cat tesuta din povestile respective? Ca o adiere de vant s-a dus; si a ramas un mare gust amar.
Si cata diferenta intre aceste Amintiri si E pericoloso sporgersi al lui Nae Caranfil. L-am revazut sambata, la Pro Cinema, dupa 16 ani. Tin minte ca la Scala vazusem premiera, student in anu' doi, cu colegii. Am ras de ne-am strambat, mai ales de mirarile colegului meu de camera Sorin Avram - ia uite, ma, teatrul, ia uite si parcu', ma, asta e filmat la mine-n Caracal! - si de strigatura pe care am tinut-o minte pana azi - "Azi e noua, maine-i zece/Pula mea, armata trece!".
De ce radeam cu atata pofta atunci? De ce zambim atat de bucurosi acum? Pentru ca-i autentic. Pentru ca nimic nu iti strica vraja aceea. Pentru ca trecutul iti inunda fata si ochii si te copleseste.
E greu cu amintirile. Trebuie sa ai o gena anume sa le poti evoca.

Se pare ca e bine sa iei A H1N1 in forma usoara

Un prieten mi-a spus azi o chestie la care mi-a tresarit imunitatea :) . Se pare ca e bine sa iei noua gripa A H1N1 in forma usoara pentru ca apoi devii imun la ea si nu mai ai probleme. O cunostinta de-a lui a luat gripa informa usoara si amicul se gandise chiar sa se duca pe la el pe-acasa, sa ia gripa, sa stea cateva zile acasa si apoi sa se imunizeze.
Mai mult, se pare ca in UK se fac petreceri cu copii si familii in care se aduce un copil cu gripa in forma usoara, iar copiii iau frumos gripa in forma usoara dupa care redevein sanatosi si imunizati.
Evident ca nu-i o stire de presa verificata -cel mult verificabila - dar eu nu (mai) sunt (de mult) ziarist sa fac asta. Pot doar s-o semnalez. Mi se pare oricum o idee foarte interesanta si dovedeste creativitate in a lupta cu un virus nou si deocamdata necunoscut de sistemele noastre imunitare. To be checked.

Omul sfinteste brandul

Mihnea Maruta, amicul meu din Cluj, e un personaj; am mai spus. Scrie pe blogul lui destul de rar pentru un ziarist si aproape bilunar pentru un blogger. Dar are cateodata niste subiecte si niste articole care te lasa fara cuvinte. Uitati-va care cand aveti timp si veti descoperi multe lucruri frumoase. Eu vreau sa zic acum de cel mai recent. Un material despre un site realizat de un fotograf roman, Cosmin Danila, recent emigrat in Canada, care, intrigat de faptul ca monumentele protejate de UNESCO in Romania nu sunt mai deloc cunoscute si nici prea fotografiate, nici macar de UNESCO itself, a luat decizia de a incepe un extraordinar proiect personal: sa fotografieze el insusi toate astea, luand-o la pas prin toata tara. I-a luat patru ani si a iesit o minunatie de site. Se cheama patrimoniuromanesc.ro
Uitati-va, vorba lui Mihnea, pe indelete, eu am parcurs abia un capitol si sunt deja uimit si entuziasmat.
Omul asta merita nu felicitari, ci admiratia noastra in fiecare zi.
Si o sa-l parafrazez in titlu pe Mihnea care se refera la inconsistent-inexistentul brand de tara al Romaniei: omul sfinteste totul. Inclusiv brandul de tara.

Sa reinventam focul si roata (daca ne lasa focus-grupurile)

Cu toata dragostea, catre marketerii care testeaza campanii, doua spoturi mega-demonstrative, simple si clare ca un TV agreabil, fara complicatii; (vazute pe facebook, de la colegul Dan Amariei de la Propaganda); unul e despre roata, celalalt despre foc.
Asa sa ne ajute Creatorul! :)

De-acum poti sa-ti cumperi cosciug de la hypermarket. Cum iti place?

Daca stirea ar fi de fix acum 20 de ani, am fi putut-o citi in Scanteia la rubrica International sau la TVR la ceva emisiune Lumea capitalului in care am vedea homeless-i cu cutii de carton sub cap - de fapt chiar vedeam dintr-astia.
Dar suntem chiar in capitalism, eu, unul, chiar il sustin :); nu vreau sa ma-ntorc nici in social-democratie nici in socialism.
Insa stirea e intr-un mare fel: Wal Mart - cel mai mare retailer din lume - isi largeste gama de produse: a inceput sa vanda cosciuge.
Nici nu stiu ce sa spun.
As fi tentat sa fac glume gen Seinfeld - sa ne imaginam un cuplu de varsta a treia cu un carut plin cu iaurturi, cereale, mezeluri bio, pizza semi preparata care defileaza alene spre raioanele cu produse non food. Ea: Mhmmm... sicrie... ce idei au astia, draga... ce zici, ne gandim si noi? ceva pe brun? sau pe bordo, aici? El: Mai, nu stiam ca ai gusturi asa macabre, cum sa ma gandesc ce culoare sa aiba sicriul meu? Iti promit ca daca mori inaintea mea, o sa-ti iau unul cum vrei tu; scrie si lasa-mi biletelul undeva, numai taci si hai sa plecam de aici.
Sa fiu melodramatic si sa spun ca viata oamenilor e cuprinsa intr-un bon de casa la hypermarket, intre biberoane, costume de baie si sicrie.
Sa fiu revoltat sa zic ca obsesia profitului ii orbeste pe unii si iti ia astfel una din bucuriile vietii: shoppingul de hypermarket

Cred totusi c-o sa raman fara reactie. E prea no comment. :)

It distresses us to return a work which is not perfect

Aseara, pe Comedy Star - am de o saptamana Dolce si sunt innebunit de cate canale de filme misto am acum - am vazut Venus, cu Peter O' Toole. Un film pervers si pudic in acelasi timp, despre sentimente reprimate si eliberate, intr-un cerc vicios, evident :) aproape perpetuu. Un batran actor se indragosteste de nepoata aproape adolescenta a unui prieten si dintre ei doi rasare o dragoste marturisita, acceptata si cumva impartasita de pustoaica, intr-un joc, repet, pervers si tandru.
Cum spune chiar batranul irlandez, "a film about a dirty old man and a sluttish young woman". Cum stiu anglo-saxonii astia sa rezume intr-un cuvant atatea nuante - sluttish :)

Azi-dimineata, in masina, pe Guerilla, Dobro incepe sa povesteasca si el despre O'Toole. Am tresarit; e clar ca nimic nu e intamplator :).
Cica a fost la David Letterman care l-a intrebat la un moment dat daca s-a gandit la un mesaj pe care sa-l lase posteritatii. Si pune Dobrovolschi o parte din interviul asta. Povesteste O'Toole acolo ca a trimis o data, prin anii 60, cateva haine la curatatorie. Cei de acolo, excedati ca nu reuseau sa-i curete un pulover de betiv, imbibat de bere, voma and all stuff, au agatat o eticheta pe haina si au scris: It distresses us to return a work which is not perfect.
Asa vrea si el sa-i fie scris pe mormant. :)